Recunoștință

Sunt foarte flexibilă și de asta – instabilă. Nu citește și nu are aspirațiile mele. Nu simt că am merge într-un pas. Dar știe să joace după regulile mele. Și, culmea!, iese întotdeauna învingător. Știe să mă poarte într-un spectru de emoții când vreau eu asta. Doar atunci. Simte c-o vreau și se mulează, fără să se piardă în jocul amăgitor.

Mă lasă să conduc și nu mă manipulează, dar ASUL e mereu de dânsul. Nu-i pot reproșa decât pentru câteva minute. Îi sunt suficiente să ia atitudine. Mi-e teamă că-l conduc. Lui nu.

Știe cuvintele-cheie, aparent fără să mă fi studiat înde-ajuns. Nu are hotare, dar are limite.

Nu e ca în textul siropos și mi-e, totuși, interesant. Îi e frică? Știe că totul atârnă de un fir de păr, dar are, are el cheia, cumva. Sunt alintată și duc lucrurile la extremă. Îmi place filosofie.

Oare lui tot? Cert e că nu fuge. Deși a avut tentative. Știa că-l voi opri? Definim libertatea împreună.

Am putea pierde oricând. Am putea să ne pierdem pe noi sau am putea să pierdem totul.

Mă iubește? Îi place când îi sunt recunoscătoare și ajunge în extrema în care cerșește recunoștință și își dedică zile ca s-o primească. Oare nu asta era definiția?

Am preluat din comportamentul masculin a celor care s-au perindat odată cu anii, și acum mă tot întorc la el (da, de obicei bărbații se întorc). De ce? Am fugit fără să privesc înapoi de atâtea ori. Eram rigidă și acum recuperez. El chiar nu mai știe dacă mă mai întorc și de data aceasta. Și-ar dori s-o fac? E egoist. I-am zis-o. A negat.

Îl cred? Vreau mai mult de la el? Mă enervează superficialitatea ce-i domină caracterul? Nu-mi place că e ca un copil? Nu am răspunsuri încă.

Ne despart lumi, obiceiuri, resentimente. Suntem reci, pentru că asta am învățat. Dar suntem. E ceva acolo ce ne ține. Oare cât ține chimia și de ce, de ce apare?! Cum s-o ascunzi?

Îmi e frică? Mai mult de mine, deși las loc… pentru decizii.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *