Popor de speriați sau cum ieșim de sub doctrina stalinistă odată

Cei care uită trecutul riscă să-l retrăiască. (George Santayana)

Idee de a scrie acest articol mi-a venit de la cineva care a încercat să ajute niște bătrânei împrumutându-le telefonul în microbuz ca ei să poată suna celor care trebuiau să-i întâmpine la sosire. Au insistat s-o plătească: au insistat mult, bătrânește, comunist, enervant şi sâcâitor.

Povestioară ce m-a dus automat la ideea că oamenii din țara aceasta chiar nu pot primi ajutor necondiționat! De ce trebuie neapărat să ”mulțumești” cu bani, să te simți îndatorat şi incomod când primești din suflet?

Ei bine, răspunsul este simplu: așa ne-a învățat doctrina. Oamenii încă nu știu că sunt liberi, ori știu, dar nu acceptă atâta libertate. Exisă un anumit nivel al unei memorii ereditare, care ne face cuminți, iertători, toleranți şi… speriați.

S-a vorbit despre firea plângăcioasă şi smerită a moldoveanului în nenumărate rânduri: or, baciul moldovean era cel care le îndura cu fața senină pe toate. Trauma şi tirania înfiltrate adânc-adânc în sânge sunt avuția națiunii noastre.

De unde pornesc toate?

Ani de zile le-au fost suprimate personalitățile. S-a trăit într-un univers al umilinței şi controlului absolut.

Așa-numitul „omul nou”, omul mutilat, de fapt, s-a făurit prin aplicarea celor mai brutale şi inumane metode teroriste. Frica era normală, era prețul îndoctrinării şi omogenizării populației.

Nu exista nici un fel de libertate individuală. Totul era în mâinile Poliției secrete. Totul era propagandă şi cenzură. Iar orice formă de opoziție era anihilată şi pedepsită, apoi justificată prin însăși justiția care reprezenta un fel de scut al regimului.

stalin dictatorul
poporul sub stalin

Totul nu era decât ambiție a sistemului: de a distruge personalități şi de a le transforma în rotițe bolnave de neîncredere şi frică ale unui sistem totalitar. Oricine încerca să se opună era declarat dement.

Şi aici vine Dabija cu Tema lui de acasă să susțină cu argumente palpabile cuvintele de mai sus:

De cum intrau pe poarta penitenciarelor, deținuții nu mai aveau nume, fiecăruia i se dădea în locul acestuia un număr, ca la vite. (…) Le era interzis să se adreseze unul altuia pe nume, urmând să spună doar numărul celui solicitat.

Speriați şi acum

Peste veacuri de teroare nu este atât de ușor de trecut. Or, oamenii noștri suferă şi acum, suntem unul dintre cele mai triste popoare: dacă-ti zâmbește cineva pe stradă – e clar – este străin. Cultul fricii este înrădăcinat în noi, şi mai rău este faptul că este cultivat şi la noile generații. Părinții preferă să-l cheme pe Bau-bau (un fel de Poliția secretă) ori de câte ori copii sunt răi ca să bage frica în ei.

Căci părinții, la vremea lor, au fost educați în violență şi teroare: păi, cum altfel devii om normal, fără vicii, stabil, decent şi… speriat?

Puțini sunt cei care au înțeles vădit că încrederea în sine, aprecierea mărinimoasă a calităților, cultivarea demnității şi respectului față de sine şi față de restul oamenilor sunt elementele cheie ale unei vieți integre.

Teama de a te exprima, teama de a protesta, teama de a fi diferit, teama de autorități – avem o mie de frici nefondate ce nu ne lasă să trăim decent. Frici ce care trebuie să ne descotorosim pentru totdeauna ca să putem respira un aer liber şi să trăim o viață pecetluită de spiritul şi frumusețea libertății.

 

 

Facebook Comments

2 comentarii la „Popor de speriați sau cum ieșim de sub doctrina stalinistă odată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *