Lecție

Hai să ne jucăm. Aș vrea să te atrag în povestea mea. Hai, doar un pic, te rog! Să trăim într-o născocire, într-o ipoteză!

Regulă: Dacă vrei să ții pasul cu mine, să nu uiți de joc vreodată.

3… 2… 1… hai în lumea mea!

Te vei trezi într-o anumită zi că teroarea ta e total incapabilă de sentimente. Că nu e vina lui, e doar vorba de o anomalie, doar de o afecțiune, doar de o boală!

Vei înțelege, atunci, că ai rupt bucăți din tine în van… că ele N-AU contat. Că toate jertfele tale și toată devenirea ta naivă… toate-s numai praf, scrum, iluzie… Că puzzle-ul DOAR a fost rupt, și că el nu intenționa să-l și strângă la loc. Că el nu te testa, că el nu ascundea sentimente și, NEBUNO, el nu acționa din pasiune! Că nu era NIMIC acolo și că ai trăit într-o perfectă iluzie optică, dar ce iluzie: mai colorată decât realitatea. Și ce-ți mai plac ție culorile! Crezi atât de mult în poveștile pe care ți le inventezi. Or, în cazul tău era vorba de o iluzie chiar năucitoare, în care atât tu, cât și toți cei ce te știu – toți au ajuns să creadă. Era realitatea ta de zi cu zi. Era o poveste captivantă (ai ghicit: cuvântul de aici vine de la captiv). Nu ți-a declarat nimic niciodată, dar, Doamne, mai e nevoie de declarații atunci când tu vezi atât de limpede?! E clar. E ceva acolo. Ceva puternic.

Însă, într-o zi ca toate celelalte acel CEVA s-a și sfârâmat. Ori toate poveștile se termină, mai devreme sau mai târziu, dacă n-au substanță.

Acum nu mai ești naivă, acum știi că el nu construia în acel puzzle… nu-nu-nu, el DOAR împrăștia piese în vânt… piese importante: calități, sentimente, naivitate, timp, onoare, răzvrătiri. Doar te mula. Doar se juca, cu sânge rece. A rupt atâta ca să te transforme în ceva maleabil, ca să cedezi. Or, o femeie fără coloană vertebrală e o femeie comodă pentru el.

S-ar putea să-ți ia câțiva ani să-ți revii. Unora le ia o viață. Și da, îl mai vezi uneori. Și ce? E doar ATÂT de ZERO. Un străin cu ochi ciudați și altă coloare la păr. Să alerg? Să-i cer piesele înapoi? Eu doar am stat. Am stat și am invocat bucățelele mele valoroase: „hei, haideți, veniți înapoi, dragile mele piese colorate”, și-au venit: mai șlefuite, mai lucitoare, mai jucăușe ca atunci.

Acum am un alt destin. Un destin ce mi-l făuresc eu, și ce imagine autentică-mi iese… Știi de ce? Pentru că nu mai las străini să zidească în locul meu. Acum eu sunt STĂPĂNA.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *